Teoria topologiei câmpului qualic

Oricine vorbește mai multe limbi a trăit asta: două cuvinte care nu vin din aceeași origine se întâlnesc, iar ceva —în cel care le aude, în limba care le păstrează— face ceva cu această întâlnire. Lingvistica istorică o tratează drept hazard sau eroare; psiholingvistica măsoară vecinătatea sunetelor; psihanaliza a găsit-o în lapsus. Nicio disciplină nu străbate problema în întregime.

*Teoria topologiei câmpului qualic* așază întrebarea acolo unde poate fi gândită. Cartea pornește de la un corpus integrativ de aproape 4 milioane de forme lexicale din 3.405 limbi, cu scheletele lor consonantice și etimologiile lor, și de la o serie de studii pe macrosisteme —pama-nyungan, indo-european, afro-asiatic și altele— măsurate în raport cu modele exacte ale hazardului. Aceste studii nu au găsit doar coincidențe: le-au fixat limitele. Spațiul codurilor este mic și plin; schimbarea fonetică este un cifru care pierde informație și fabrică asemănări; o situație, precum creșterea copiilor, poate alege codul înainte ca vorba să existe.

Pe aceste limite, cartea își construiește obiectul. Unitatea nu mai este cuvântul, ci rețeaua de cuvinte. Un câmp de sens este ceea ce fac mai multe rețele, cu coduri diferite, împărțindu-și-l. Iar decisiv este cuplajul dintre stratul formei și stratul sensului. Cartea urmărește și rezonanța —momentul în care subiectul se află înăuntru— și ceea ce din ea ajunge în limbă.

Scrisă în tradiția endolingvistică întemeiată de Christiane S. Meulemans și José Ángel Elias Fernández y Cuevas, este o carte de întrebări puse dintr-o poziție declarată, care desparte pe fiecare pagină ceea ce se poate măsura de ceea ce doar se poate citi.